Alergarea prin munți te ajută să te convingi de un lucru – cât de mari sunt ei, munții, și cât de mic poți fi tu. Peisajele care se deschid ochilor atunci când stai într-un vârf, nu lasă indiferent pe nimeni.

Iar dacă ajungi să le admiri după o urcare – o luptă cu muntele și cu tine însuți – ele sunt de zeci de ori mai frumoase. Dacă învingi sau te împrietenești cu muntele după ce petreci un șir de ore în sânul lui – o parte din tine se schimbă.

Via-Maria-Theresia este un ultra cu suflet. Chiar dacă trece prin munții stâncoși, care la prima vedere par a fi agresivi și neprietenoși, energia care plutește pe acele cărări te umple cu armonie exact pentru un termen de 12 luni. Până revii.

Cu ce gânduri am venit în 2017 la VMT? A fost neașteptat acest ultra.

Am venit cu dorința de a campa în natură, cu speranța de a face un timp mai bun decât în 2016 și cu frica de a-mi repeta evoluția de la Maratonul 7500 din acest an. Le-am trăit pe toate pe traseu.

Pentru alergătorii de top, un ultra montan este ca o loterie – pregătire fizică complexă, dietă, și … alinierea potrivită a planetelor. Această frază nu-mi aparține. Adică – trebuie să fii pregătit pentru orice. Ce să mai vorbim de amatori? Amatorii sunt romantici – ei mai mult VOR decât POT.

Am zis anterior că VMT e un ultra cu suflet. E din cauza Tășuleasa social – un proiect extraordinar, o comunitate de oameni care iubesc natura, care au grijă de ea, dar și mai important – unul de celălalt.

Oameni, care luptă cu fricile copiilor, care le asigură un viitor mai bun. Sufletul VMT sunt oamenii care participă la organizarea acestuia, și munții care sunt martorii acestui efort.

La un moment dat, distanța de 81 de km nu te mai sperie. Ești convins că o vei parcurge. Mai repede ori mai încet. O singură întrebare mă măcina înainte de concurs – dispare oare cu frica și interesul față de competiție, față de traseu? Am aflat că – Nu dispare. Pentru că frica te împinge înainte mai repede, iar dorința de a parcurge traseul – îți ridică capul și te îndeamnă să mai filozofezi un pic, alături de parteneri (dacă ești un norocos ca mine).

Și în acest an, relaxarea a venit pe ultima sută de metri a traseului. Restul distanței – alături de Vitalie și Iulian – am fost concentrați la rădăcini, pietre. Uneori, unul din noi mai repeta sloganul grupării noastre – Jin și pivă – pe care în glumă, dar cu intenții serioase, am decis să-l repetăm în calitate de Karmă.

Cel mai tare s-a întipărit în memorie momentul când asemănător maratonului 7500 din acest an, am început să-mi pierd respirația, iar inima parcă era mai-mai să sară din piept. Atunci, influențat de cântecele patriotice, am sugerat celor doi brazi care mă însoțeau să nu mă aștepte. Însă am auzit câteva cuvinte necenzurate, iar apoi – 10 minute de istorioare hazlii, 500 ml de apă din bidoanele lor și cuvinte de calmare. M-am calmat. Și am început să alerg.

Spre deosebire de 2016, a doua parte a traseului, care e mai mult coborâre – a fost mai ușoară. Cvadricepșii nu se simțeau atât de tare, iar bețele își făceau treaba. Aceeași mi-au spus și băieții – cu vârsta nu te mai uiți la durere. Te deconectezi – și descoperi lumea interioară.

La finiș am ajuns cu bucurie – am bătut timpul de anul trecut, fără traumatisme și ochi scoși unul celuilalt.

Eu cred că VMT este un ultra filosofic. Nu atât de extenuant și istovitor ca 7500. Nu atât de lung ca Ciucaș, pe care sper la anul să-l parcurg. Nu atât de obraznic și imprevizibil ca Transilvania 100k.

Neapărat o să mă întorc aici!