Din cauza numărului redus de participanți admiși, locurile la ultratrailurile spectaculoase „se duc ca pâinea caldă”.

La fel a fost și cu Tenerife Bluetrail. Pentru a reuși, m-am înregistrat încă din februarie. Organizatorii propun sportivilor patru curse – MEDIA/20 km, MARATON/43 km, TRAIL/66 km și ULTRA/97 km.

Din start m-am înregistrat pentru 43 km/2355 metri acumulare de nivel, dar după participarea la 42 km / 2400 metri, am decis să trec în categoria TRAIL (3252 metri pe hârtie și sub 3000 în realitate).

După experiența haosului artistic de la Maratonul din Roma mă așteptam la o tactică similară și de la frații spanioli. Dar nu a fost așa să fie. Calm și liniștit.

Un comportament la limita legendară a țărilor baltice. După am descoperit că cei de pe insula nu prea greșesc pentru că nu se prea grăbesc. Și asta e în toate. De la deservire până la transport.

Din cauza unui număr cruțător de participanți (1750 din 36 de țări) și a unei perioade extinse pentru ridicarea numerelor (trei zile), în cazul meu procedurile au durat doar câteva minute. Sport Expo – cam sărăcăcios, atât la marfă cât și ca număr de vizitatori.

Prețurile un pic mai mari decât în alte părți (De exemplu, Hipermarketul sportiv DECATHLON e doar la 10 km distanță). Din cele primite a bucurat doar maioul, în rest tot feluri de oferte promoționale, două jeleuri și o bandană.

Chiar și așa, cele mai mari cadouri erau la 24 de ore distanță de noi. Din cauza reliefului și dorinței de a avea un finiș comun, participanții înscriși la diferite distanțe trebuiau să înceapă cursa din diferite localități și de la diferite ore.

Cei care alergau 100 km trebuiau să străbată în lung toată insula, de la litoral la litoral. Noi, cei cu 66, start-am la 20 km de litoral din munți. Dintr-un sătuc cu câteva zeci de case și stradele înguste.

Venit la locul de start am găsit vreo 300-400 de sportivi. Chiar dacă am venit cu aproape două ore mai devreme, le-am stat prin cozi la verificări de tot felul. În zori era o vreme de scurtă, iar spaniolii mai repede nu se mișcau.

Voluntarii au verificat de la conținutul rucsacului (dacă sunt toate accesoriile obligatorii pentru supraviețuire), până la inscripționarea numărului de participant pe toată hrana pe care o purtam cu mine. Asta pentru că dacă vreun sportiv arunca resturile de ambalaj pe traseu, să fie depistat și descalificat în final.

Start și a început numerotarea inversă a celor 67,5 km (două device-uri autonome au arătat această distanță, față de cea de 66 de km declarată de organizatori).

Din start, tradiționalele ambuteiaje, chiar și la o prezență de câteva sute de sportivi. După – munții i-au întins pe sportivi, astfel încât mai schimbai o vorbă doar din 10 în 10 min când depășeai pe cineva sau erai depășit.

Și acum puțin despre clima din Tenerife. E o insula împărțită de vulcanul Teide (3718 m) și un lanț de munți, în două regiuni.

Cea de sud, cu temperatură constantă, în jur de 25-35 de grade anul împrejur, și nordul – inundat de nori care se „proptesc” în munți și asigură o climă mai “europeană”.

Aici plouă mult mai des, ceață, iar în perioadele „reci” ale anului pot fi chiar și 15 grade, iar vremea se schimbă de la oră la oră, salturile de temperaturi ajungând și la 5-7 grade pe zi.

Un prieten mi-a povestit că într-o zi de iarnă cu ploi și temperatură de15 grade au fost închise școlile și restricționată circulația pe autostradă, autoritățile considerând acest „cataclism natural” un pericol pentru sănătatea publică.

Cursa era împărțită în felul următor – două treimi pe partea de sud și o treime prin nord. Partea de sud a oferit „buchet generos” de variații de trasee.

Primii vreo 15 km fiind o acumulare continuă de înălțime pe pietre și pietriș de diferite dimensiuni. O parte din traseu trecea prin albii uscate ale unor râulețe de munte și pe lava scursă cândva din singurul vulcan de pe insulă, catalogat drept, teoretic, activ.

Pe durata cursei l-am văzut cu toții din trei părți. Cei care au alergat 100 de km au avut posibilitatea să-l treacă (sub 4000 metri).

Următorii 15 km mi-au dăruit „50 de nuanțe ale nisipului”. De la nisip alb din zona de pustiu, până la nisip ca tăciunele de la poalele vulcanului.

Ca și pietrele, nisipul nu adaugă viteză de mișcare și nu face fuga deloc ușoară.

„Oazele” de bucurie erau punctele de alimentare. Din puțina practică pe care o am la competițiile internaționale, la această cursă ne-au întâmpinat adevărate hipermarketuri.

Sub zece feluri de diferite nucușoare și dulciuri, fructe (papaia, banane, portocale în gheață), câteva feluri de sandwich-uri, pasta cu trei feluri de sosuri și nelimitat isotonic, cola și apă plată. Din această cauză, o data la 20 de kilometri o bună parte din sportivi organizau adevărate picnicuri pentru 10-20 de min.

Din cauza mentalității post-sovietice nu era sens să particip la aceste degustări. De frică să „nu rămân flămând” mi-am luat de „acasă” mâncare cât am putut duce.

Din această cauză mă opream doar peste una și doar pentru a-mi umple rezervorul cu isotonic sau apă. La punctele de alimentare, soldații propuneau gheață tuturor, din care motiv vreo oră lichidul încă mai era rece.

Ultima treime de traseu a dat peste cap tot ce am văzut până atunci pe insulă.

Coborând prin nori am ajuns dintr-o stepă în jungla cufundată în ceață. O junglă în deplinul sens al cuvântului. Cu liane, palmieri și copaci de zeci de metri înălțime.

Noile probleme – cărări de lățimea 0,75 de om, umezeala de 80% în combinație cu 30 grade temperatura de afară, cărări montane clădite din bârne (care la acel moment erau umede și instabile) și alte „bucurii”.

Cel mai mare dezastru, însă, au fost ultimii 10 km. Cu un urcuș extrem de abrupt și scări interminabile.

În final, o porțiune de câțiva kilometri alergați pe asfalt și drumuri clădite cu piatră.

Sentimentul general în urma acestei curse au fost urcările interminabile. Urcări, urcări, urcări! Piatră, nisip, lava, glod, lemn ud, piatră, asfalt! Și toate acestea scăldate în niște peisaje extraordinare, irepetabile practic (în afară de vulcan) pe tot traseul.

Indiscutabil o simbioză extraordinară între accesibilele trasee montane din Carpați sau Alpi și alte trailuri accesibile organizate în Spania. Practic, pe durata a zece ore am trecut munți, stepă, păduri și alte mostre de ambianță prezente pe planetă.

Indiscutabil recomand această competiție tuturor. Cheltuielile de cazare și alimentare sunt cu 20%-30% mai mici decât în alte state europene care organizează trailuri, iar antrenamentele de până și de recuperare sunt aici mult mai plăcute.

Acum despre prostiile mele din Tenerife Bluetrail. Lecția acestei competiții a fost STUDIEREA PLANULUI TRASEULUI.

1. Chiar și pentru un maraton pe asfalt trebuie să studiezi traseul pentru a alege strategia optimă de parcurgere a acestuia. Trebuie să știi din timp despre toate locațiile unde va fi necesar un efort esențial. Cu alte cuvinte, fiecare sportiv trebuie să decidă tactica competiției (e valabil și pentru cazul când vrei un timp mai bun, dar și pentru când doar vrei să ajungi la finiș).

2. Trebuie de optimizat la maxim încărcătura purtată. În special la distanțe lungi. Și cei care studiază traseul știu din timp unde vor putea completa rezerva de energie și apă. Cele 1-2 kg în plus nu te fac mai rapid și mai proaspăt.

3. Cunoașterea traseului oferă un confort psihologic sportivului. Știind toate surprizele din zona finișului poți evita epuizarea psihică și transforma finișul în plăcere și nu într-o colecție de cuvinte necenzurate.