Sergiu Ipatii despre primii săi 81 de km pe Via-Maria-Theresia

Piatra Fântânele, din județul Bistrița-Năsăud, ne-a întâlnit cu ceață, ploaie ciobănească și vânt. Cabana unde ne-am cazat era pustie. Ceilalți de-ai noștri urmează să vină abia vineri, pentru ca deja sâmbătă să fie în zona de start a competiției. Ei își pot permite acest lux. Noi – nu. Noi, eu și cumnatul meu Andrei de 23 de ani, alergăm Ultra. Primul Ultra din viața noastră – Via-Maria-Theresia (VMT) – 81 km cu diferența de nivel de 4700 m. De aceea trebuie să venim cu cel puțin o zi până la eveniment ca să ne acomodăm. Și să așteptăm. Of.

Poza 1

Așteptarea mă sleiește de puteri. Ultima săptămână mă gândesc doar la o singură cifră – 81. E primul ultra și e pe un traseu necunoscut. Prietenul care l-a parcurs în 2015, și care trebuia să fie alături de noi și în acest an, a fost nevoit să renunțe. Atunci a apărut frica. Dar nu puteam renunța. Pentru că îmi place să alerg. Iar recent a mai apărut și plăcerea de a fi Fără Frică.

Am decis să încercăm Ultra, având în spate o mulțime de semi-maratoane oficiale și neoficiale, un maraton neoficial și 2 oficiale, din care unul – Ciucaș. În 2016 ne-am antrenat exclusiv pe trail. Dealuri, dealuri, dealuri. Ne pregăteam pentru VMT.

Următoarea zi trece în așteptare și scurte plimbări prin ploaie împreună cu Andrei. Discutăm despre viață și ne temem împreună. Demult nu am stat o zi fără ca să fac ceva. Seara pregătim rucsacurile. Vin prietenii de pe Facebook și se transformă în oameni reali. E mai plăcut așa. E vesel.

În drum spre Tășuleasa Social (TăȘu) unde urmează să aibă loc ședința tehnică, îl întâlnim pe Robert Hajnal, care recent a luat împreună cu Stroescu Daniel locul I, Elită, la Maratonul 7500 din Bucegi. Încep să înțeleg că nu prea avem șanse pentru locul I la VMT J.  Facem un selfie. Normal că el nu ne ține minte de la Ciucaș 2015 unde am făcut cunoștință. Discutăm despre ultra, despre magneziu, despre crampe și ce să mai mâncăm ca să avem forță.

Poza 2

La ședința tehnică, nimeni nu pomenește de cei care aleargă pentru prima dată un Ultra. Ujas! Am impresia că toți ochii sunt îndreptați spre noi – pentru că nu suntem din gașcă. Sediul TăȘu e super frumos.

Mă trezesc la 4:20. Fac terci. Mâncăm. Mănâncă și fetele care vor alerga 42 și cei care fac drumeție. Frica a dispărut. Glumim. J La 5:30 sîntem în zona de start.

În zona de start am impresia că toți se cunosc între ei, și numai noi 2 ca ciorile albe stăm și discutăm despre strategia de alergare, din când în când întinzând un mușchi. Am decis să nu forțăm, chiar dacă adrenalina și relieful de la început ne permit. 81 de km nu e glumă. Nu ne propunem să alergăm frumos și repede urcările din primii 25 km, iar apoi să facem și noi drumeție. J

Poza 3

Tibi verifică frontalele. Sunt obligatorii. Start! Alergăm încetișor și admirăm natura. Soarele răsare și apare de după nori – ura! – ploaie nu va fi (cel puțin acum). Munții sunt acoperiți de ceață. O frumusețe de nedescris. Ne oprim să facem câteva poze. Încă vrem și putem.

Poza 4

Toți cei pe care îi depășim zâmbesc. Și noi zâmbim când ne depășește cineva. E clar – liderii sunt cu mult în față, iar aici au rămas acei care sunt ca noi. Traseul e mai mult prin pădure iar terenul e ok. Pe alocuri glod, însă puțin. Sunt unele rădăcini care tot vor să te apuce de picior, însă încă nu suntem obosiți și le depășim cu ușurință. Coborârile sunt destul de rapide. Le parcurgem cu viteză și observăm vreo 2 cheateri care taie prin tufari traseul. J Râdem și continuăm.

Poza 5

Poza 6

Ajungem în zona de start a maratoniștilor. E o urcare ușoară pe un drum pietros. De la adrenalina eliminată de încurajările maratoniștilor începe să mă doară piciorul stâng – am mai simțit ceva asemănător la Maratonul Internațional Chișinău 2016. Dar crampa trece repede. Uf.

Primii 20 km au fost 2 urcări relativ ok, urmate de coborâri prin păduri cu un strat impunător de glod după ploile de zilele trecute. Protectorul de pe încălțăminte este super ok. Acum urmează vârful Bictriciorul (1990 m) și o acumulare de circa 1000 m de diferență de nivel. Greu îi dealul. Cărarea e pentru o persoană. Multe rădăcini și soare. Nu poți ridica privirea spre peisaj, pentru că în clipa următoare ești la pământ. Mergem cu toții unul după altul. La un moment dat relieful ne permite să ne oprim și să luăm câte un gel. O Doamnă, ultra-maratonistă, ne zâmbește și explică de ce îi plac ultra-maratoanele – oamenii sunt relaxați și se opresc pentru a admira peisajele.

Poza 6

În vârful Bistriciorul nu prea este apă, dar este un izvor mai jos. Totul e ok. Văd un ultramaratonist care stă culcat. Zice că are probleme cu genunchii și crampe. Salvamontul e aproape. (același ultra-maratonist ne va întrece cu 4 km înainte de finiș).

Maratoniștii ne-au ajuns între timp. De aici traseele vor fi identice, până când noi vom porni spre cea mai complicată (din punctul meu de vedere) porțiune de pe traseu – vârful Pietrosul Călimanilor (2100 m). În drum spre acest vârf îl întâlnim pe Robert. El deja coboară. Ne strânge mâinile și ne dorește baftă. Aici am simțit a doua respirație. Cățărare interminabilă pe stânci. Vânt. Frumos. Nu mai am puteri să scot telefonul ca să fac niște poze. Păcat. Aici ne-au înghețat mâinile. Efortul e mare și inima pompează sângele în picioare. Mâinile nu sunt importante acum.

Vremea ține cu noi – soarele e după nori. Ajungem la punctul de control de la km 47 în 8 ore și ceva. Ne încadrăm în limita de 9 ore. Până la acest punct e o coborâre destul de grea, tehnică, cu pietre care fug de sub picioare și turiști care urcă. Mâncăm paste și ne schimbăm ciorapii, pe care dimineața i-am trimis încoace cu încălțăminte de schimb și câteva geluri. Voluntarii glumesc. Suntem al 32-lea și 33-lea din 61 ajunși la CP. Hm, interesant. Decid să nu schimb încălțămintea – nu mă supără tare Solomonul în care m-am antrenat. Nici până acum nu știu dacă am procedat corect păstrând încălțămintea de la start.

Aici am luat o fiolă de magneziu, fiecare câte jumătate, ca să vedem efectul. Pornim la drum. Îi spun lui Andrei – de aici fiecare pas e un record pentru noi, pentru că nu am alergat mai mult niciodată în viață!

În timp ce coborâm încep să simt durere în mușchii cvadriceps de la ambele picioare. Nu pot alerga la vale! Nici Andrei. Alternăm fuga cu pasul. Pe drum întâlnim încă un ultramaratonist, cu un tendon vizibil inflamat deasupra genunchiului. Nu poate îndoi piciorul. Coboară cu ajutorul bețelor. Îl întrebăm dacă are nevoie de ceva. Continuăm (acest ultramaratonist ne va întrece cu 7 km înainte de finiș). Rămân vreo 15 km. Suntem obosiți. Nu mai vorbim de vreo 15 km. Doar îndemnări scurte: „Fașim?” (trecem la alergat), urmate de: „Nu mai pot” (trecem la pas). Și tot așa. Și încă stâlpii indicatori de traseu se repetă la fiecare 100 m. E foarte greu să alergi știind cât mai ai până la următorul km.

Cu vreo 15 km până la finiș, înțeleg că avem alergate 13 ore și ceva. Moral sunt în extaz. Și Andrei la fel. Dar după ce plecăm de la penultimul punct de alimentare, înțeleg că nu mai pot alerga la vale. Cvadricepșii au cedat. La Andrei mai rău – îl deranjează și genunchii. Câțiva km încerc să forțez. Practic îl împing pe Andrei, ba cu încurajări, ba cu amenințări. Dar el nu se supără. Nici eu. Am alergat deja aproape 70 de km. Ce supărări pot fi aici? Acum suntem pe traseul Via-Maria-Theresia, pe care am alergat primii 20 km. Locuri cunoscute. Aceasta încurajează.

Îmi aduc aminte de povestirea lui Jack London – Тропой ложных солнц.

Ultimii 9 km de coborâre alternată cu urcări scurte îi parcurgem la pas, sau la pas rapid. În final înțeleg că trebuie să mă împac cu ideea că nu trebuie să forțăm – pentru că e periculos. Scopul inițial a fost să ajungem la finiș. Între timp a apărut și acel de a ne încadra în 15 ore. Renunț la el. Viața devine mai frumoasă un pic.

Stână. Dulăii latră și se îndreaptă amenințător spre noi. Ridic un băț (chibrit, iomaio), de parcă sunt Chuck Norris. Ciobanii ne observă și ne salvează. Onoarea mea e salvată.

Ultimul km. Mergem prin pădure cu frontalele conectate. Îl aud pe Tibi care ne întreabă de ce mergem ca băbuțele. Râdem amândoi. Pentru că corpul doare și altceva nu putem face. E greu să mergi. Cred că mai ușor ar fi să alergăm.

Ajungem la finiș. Îl trecem împreună. Fără frică. 81 km în 15 ore 06 minute.

Poza 8

  1. În timp ce coboram de pe vârful Pietrosul, un grup de copii însoțiți de un ghid, urcau. Când ne-au zărit, ghidul le-a spus: „Copii, faceți loc, vin oameni de fier”. Pentru așa momente merită să alergi.

Un mare respect și mulțumesc organizatorilor. Punctele de alimentare au avut totul ce îmi doream. Traseul era marcat foarte bine. Atmosfera și peisajele au fost superbe.

Detalii tehnice, concluzii și sfaturi.

La punctele de alimentare am descoperit combinația pesmeți și Nutella. La fel – izotonicul din lime. A mers foarte bine!  Am consumat geluri procurate de la Expo local, dar și luate cu noi din Chișinău. La un anumit moment am mâncat ciocolate Wow! aduse cu noi de la Chișinău și caise uscate. Totuși am adus câte ceva înapoi pentru că organismul nu mai accepta geluri și electroliți.  Am consumat cam 0,5 – 0,7 l de apă și izotonic la fiecare 10 km. Am luat câte o fiolă de magneziu, pe la km 55. Crampe nu am simțit. Am luat cu mine 9 ore de muzică și povești. Nu am avut timp să ascult ceva.

Concluzii: antrenamentele în sală trebuie reluate. Nu e suficient doar să alergi mult pentru a rezista la urcări. Și nici coborâri atât de lungi și tehnice în țară nu am găsit deocamdată.

Cel mai important este factorul psihologic. Să nu forțezi când simți că inima bate mai tare. Să-ți stăpânești furia sau mânia atunci când vezi că nu mai poți. Să-ți aduci aminte și să te gândești la cei pe care îi iubești când nu mai ai puteri. Să fii împreună cu natura. Să nu cedezi.

Mulțumesc mult lui Andrei pentru răbdare și lui Vitalie Jalbă pentru experiență.

Și cântecele motivaționale:

https://www.youtube.com/watch?v=4dAy9u0_9nM

https://www.youtube.com/watch?v=Pc78OFnITKg

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *